Despre carte: 1999 / „Criticii sunt, în majoritatea cazurilor, perdanți care într-o zi, apropiindu-se de pragul disperării, s-au găsit un loc modest, liniștit, ca cimitir. paznicii. Numai Dumnezeu știe dacă cimitirele sunt atât de pașnice, dar depozitarii de cărți nu mai sunt distractive. Peste tot sunt morți: tot ce au făcut în viață a fost să scrie, păcatele tuturor celor vii au fost de mult spălate de ei, iar viața lor este cunoscută din cărțile scrise despre ei de alți morți... Neliniștitorii tulburători ai tăcerii au dispărut, din ele nu mai rămân decât sicriele așezate pe rafturi de-a lungul pereților, ca niște urne într-un columbarium. Criticul însuși trăiește prost, soția nu-i plătește cuvenitul, fiii lui sunt nerecunoscători, iar la sfârșitul lunii este greu să-și îndeplinească șansele. Dar are întotdeauna ocazia să se retragă la bibliotecă, să ia o carte de pe raft și să o deschidă, emanând ușoară mucegaie a pivniței.”[...]Paradoxul evident al bunăstării lui Sartre criticul, care a dezmințit cu ostilitate chiar lucrul la care s-a întors constant și în care s-a simțit mereu în propriul element natural nu este greu de clarificat. Este suficient să ținem cont de faptul că aproape toate spectacolele lui Sartre în acest domeniu au reprezentat o provocare de-a dreptul la tendințele predominante, la însăși structura criticii franceze a secolului nostru și a venerabililor săi gardieni. Având o stăpânire impecabilă a celor mai sofisticate subtilități din cultura acumulată a pătrunderii în țesutul verbal, el, în același timp, încă de mic știa încă mult mai mult decât atât. Și, în plus, el a încălcat cu îndrăzneală bazele acestei culturi, a insistat asupra reînnoirii acesteia de sus în jos. „Sartre – critic literar»